Călătorului
Iubirea pleoapelor mele ostenise pentru câteva decenii.
Până când, în mijlocul unui concert, iubitorul din mine,
Se micşoră într-o plimbare pe sub arborii de iunie superbi.
Aş fi vrut să-mi afund, de bucurie, mâinile în zidul Dumnezeu şi să-l întreb:
„Când scriu, cine este Dumnezeu, când tac cine este Dumnezeu?
Dumnezeu se ascunde în spatele meu sau în faţa mea?
Dumnezeu este în mine sau deasupra ochilor mei?
Scrisul înseamnă o călătorie pe dealurile înfrunzite,
Scrisul înseamnă să faci dragoste cu Dumnezeu,
Un preludiu alergând deasupra argilei lui Dumnezeu?”
Scrisul nu aleargă, scrisul mai mult tace temându-se de ironia alergătorului.
Asimetria gramaticii mele se aseamănă atât de tare cu pliscul locului comun;
de multe ori, fără să vreau, trec pe lângă cărămizile lumii, dar nicicând nu am călătorit călcând din deal în deal, pe continente;
Însuşi Dumnezeu doarme când nu scriu despre călător, căci nimeni nu veghează mai mult la oboseala noastră.
Să-l descriem pe Dumnezeu este o teamă, să stăm, bătând pasul pe loc – aşteptare a înfrunzirii, absenţă a pelerinei străinului?
Să scriem mai repede jucându-ne cu apele din amonte-n aval!
Dar nu suntem ca ei, noi doar scriem.
Pe fruntea lui Dumnezeu sunt doar sudorile lor,
Şi curg aceste sudori, şi curg înlăuntru unei romantice cântări.
Şi timpul recurge dinspre centru-nspre mal, fără stare.
Tânără ea, doica lumii, poezia călătorului, piatră ascuţită fin, cu răbdare.
Aş fi vrut să-i pipăi fiinţa când l-am întâlnit.
l-aş fi găsit obosit pe o cărare, cu tălpile prăfuite după lungul drum al mătăsii,
l-aş fi iubit, dar n-aş mai fi putut trimite scrisori nimănui.
Atunci am tăcut împreună, am tăcut cu toţii,
Ne-am privit pe furiş doar noi trei şi cu morţii.
Mai întâi l-am ospătat cu câte ceva din seva oaselor noastre.
Apoi i-am arătat creaţia din măduva noastră;
Obosise atât de tare încât, de abia din sărutul scriitorului revenise la matcă.
Dar cine este blândeţea care-i mângâie obrazul bătut de drumurile multe-multe?
Printre care riduri mai curge şi timpul din el?
Prin aripile vulturului ce se arunca atunci asupră-i picura mercurul creaţiei;
Ostenit după drumuri, călător între pieile lumii,
s-aşezat ca un prapor de patru colţuri întins
râzând de timpanele noastre dezacordate.
s-ar fi urcat atunci chiar şi pe munte doar să găsească loc bun de foc,
să ne ardă de vii, să ne ducă la Soare-răsare, sub formă de fum,
de crustă, de scrum.
