Redemptiunea filmului autohton I
Cliseele si cadrele post-revolutionare imbibate cumva de tema comunismului au reusit, recent, sa castige Palme dâ€TMor-ul. La filmul lui Cristian Mungiu ma refer – “432†care, fie ca vrem sau nu, a produs intrarea filmului romanesc pe orbita cinematografiilor care conteaza. Recenziile si aprecierile criticilor, distinctia cea mare a Cannes-ului, Anamaria marinca si Laura Vasiliu, covorul rosu, batalia cu Tarantino si Kusturica toate fac parte din retorta unei alchimii poate mai putin surprinzatoare decat ne asteptam.
Vizionand filmul lui Mungiu am realizat cel putin doua lucruri: primul s-ar referi la discrepanta de perceptie emotionala dintre spectatorii romani si cei europeni. Pentru noi, filmul lui Mungiu face parte, implacabil, dintr-o galerie colectiva a ordinarului, a locului comun in care, globalizarea actului injust, terifiant, absurd, inuman era litera de lege iar avortul, o incadrare juridica la antipozii inmultirii artificiale promovate de comunism si exprimate neaos prin expresia “decreteiâ€.
In fond actul de nastere al absurdului local este dat si de interzicerea avortului si mai ales de implicatiile pe care acest gest nebunesc de a manipula sexualitatea natiunii s-a transformat intr-una dintre cele mai mari plagi artificiale care au pus in relief nu numai gaunosenia unui sistem ci mai degraba expulzarea oricaror bariere de comportament politic, fie si el comunist. Astfel, granitele nu au fost negociate intre ceea ce se face si ceea ce nu, ceea ce este votat sau nu, ceea ce este absurd sau nu ci, mai degraba intre ceea ce isi puneau comunistii in cap sa faca, fara nici o moralitate sau limita si abnegatia cu care frizau irationalitatea, gregarul si cruzimea.
In “432″, Cristian Mungiu isi focalizeaza atentia regizorala asupra actului avortului produs in comunism si a reculului afectiv pe care il determina gestul in sine. Consecintele sunt, spre finalul filmului, mult interiorizate si expediate sumar in acea zona a secretului apasator care, probabil, ii mina pe fiecare dintre participantii la abominabil. Astfel, in ultima scena, cea din restaurant, Otilia si Gabita sunt torpilate de repersursiunile afective si intrucatva religioase ale gestului; fatul imaturat, anterior aruncat la un tomberon sonor in care ecoul comunismului este donat de zgomotul plural al cainilor vagabonzi, al unei respiratii intretaiate si bineinteles a pravalirii avortonului, este practic argumentul inciziei afective, a ruperii de realitatea imediata plata si realitatea profunda dar deopotriva accelerata si absurda a dictaturii infernale.
Pe cat de bine dozat in cadre, joc actoricesc si emotie bine articulata, filmul lui Mungiu are cel putin doua mari angoase peste care poate ca ar fi cazul sa ne interogam: ideea in sine a filmului si decalcul utilizat pana la saturare al filmului. Personal, astept de la un talent regizoral ales, asa cum este cel al lui Mungiu, si proba regizarii altor teme, aprofundarea altor lumi, diferite de lumea, imaginea si nelegiuirile comunismului, diferite de tematizarea videografica a mizeriei autohtone, diferite de memoria inca pregnanta de un timp pe care, cel putin ca igiena interna, ar trebui, relaxat, sa il abandonam.
Daca privim lucrurile din alta perspectiva, nu cumva este momentul sa depasim anii premergatori revolutiei, revolutia si anii post-revolutionari si sa alegem, din existenta prezenta, diferitul prin excelenta, extraordinarul, locul necomun, jocul cinematografic neincatusat in atat de putine si absorbante teme locale? In fond, daca scanezi episodic cel putin harta filmului european, observi cu stupefactie ca nu este nicidecum populata numai de cicatricele istorice si politice ale Europei, de emotiile sale negre sau de zonele sale vinovate ci si de fantasticele comori pe care, Almodovar sau Tarantino, Kusturica, Pasollini sau Malkovich le-au daruit cu o generozitate a diferitului, a saltului de la o tema la alta, de la un scenariu la altul.
inventarul emotiilor declansate de Mungiu merita categoric atentie insa, in aceeasi masura, subtextul si metatextul filmului certifica, pentru a cata oara, ca retortele creative autohtone si mecanismele prin care ne exprimam interioritatea au ramas aceleasi, marcate inca – dupa douazeci de ani – de rani care nu se mai inchid . In acest loc, sutura este, curand inevitabila intrucat, oricat ai tematiza subiectul propunand inca o alonja catre circumferinta sa (cu siguranta intangibila), surparea energiei creative tine de inevitabil iar resursele cu care putem construi drame, comedii, thriller-e sau film noir fiind epuizate.
Daca sub aspect tehnic filmul lui Mungiu trece de granita discursului expiator, poate remediul final, bucla prin care vom inchide cercul filmelor cu tema si desprinse din comunism vor fi date de ceea ce extragem din abominabil, de roadele a ceea ce am inteles si am asumat ca lectie istorica si bineinteles catre ceea ce ne indreptam din punct de vedere inspirational.
A genera film in urma istoriei recente si a metehnelor sale sociale, politice si culturale, este mai mult decat inevitabil insa, la un momet dat, contrapunctul trebuie localizat iar premiile, fie ele si Palme d’Or, juxtapuse, ca miza, peste alte lumi si alte vremuri.
